joi, 28 iunie 2012

Statul 0 ( z e r o )


            Nu pot să nu observ cum se manifestă dezinteresul guvernului român, indiferent de culoarea sa potocalie, galbenă, verde, kaki, albă sau neagră!
            Optimizarea costurilor statului, pentru guvernele de după 89, echivalează cu scoaterea în şomaj, respectiv limitarea numărului de locuri de muncă. Şi asta fără să ţină cont de diminuarea bugetului de asigurări sociale. După care se vaită în faţa românilor că nu au bani de pensii! Şi de asta se împrumută la Bănci cu structură Mondială! Ca să asigure traiul la un nivel decent al populaţiei …
            În momentul în care românii, plecaţi după o muncă plătită mult mai bine în afara graniţelor, la revenirea în ţară primesc din partea statului, respectiv a guvernului, aceeaşi neatenţie. Sunt trataţi doar ca o sursă a Bugetului de Stat!
            Adică în continuare contribuie individul cu sume la taxele diverse – de drum, directe – ca rovignetă, cât şi indirecte ca – sume incluse în bezine. Sub scuza – necesităţii de construcţii de autostrăzi sau întreţinere de drumuri naţionale. Pe lângă dubla impunere în acelaşi scop, asupra aceleaşi materii – lucru nepermis, chiar de legislaţia existentă în dreptul românesc actual, mai apare următoarea situaţie hilară … numărul de kilometri de autostradă daţi în folosinţă anual sunt aproape inexistenţi, sau mai exact spus - autostradă românească pe un singur sens! ... Şi pe unde te întorci domnule? Cu elicopterul, că aşa face tot românul mai harnic - din punct de vedere politic!
            Am mai descoperit o teorie idioată în România, pe la canalele tv cu vorbă multă – cum că guvernele statelor respective au latenţă şi chiar o mare întârziere în luarea măsurilor generice privitoare la populaţie, mai ales legat de venituri, pe când în România, se implementează ideea că guvernul este în tandem cu cerinţele populaţiei.
            Iar la prostia asta participă cam toată mass-media. Şi nu este un fapt simplu sporadic, pe ici pe colo …
           

miercuri, 27 iunie 2012

A fi sau a avea! ... ?


            Ştiut este, de către cei ce caută comori, că atunci când găsesc o comoară, trebuie să aibă grijă să dea o parte importantă şi să păstreze o parte mai mică, altfel, de viaţa găsitorului, nu se mai alege mare lucru. Găsitorul poate să ajungă să îşi bea minţile, sau să rămână şi fără puţinul pe care îl mai avea. Ca să evite degradarea umană, găsitorul trebuie să dea partea leului – să spunem aşa, şi să păstreze – partea căpriorului. Asta fiind necesar doar pentru găsitorul comorii. Astfel, rămâne uman, şi îşi poate continua evoluţia fără riscul degradării sale.
            Constat că acelaşi lucru se întâmplă cu orice exces. Mai ales cel de înţelepciune, sau mai bine zis – momentul când ai impresia că ai reuşit să treci un examen, şi implicit te crezi mai deştept, doar pentru că ai o dovadă concretă a rezultatului personal!
            Păcăleală! Ai ajuns doar să jonglezi mai bine cu nişte concepte pe care le-ai asimilat prin exerciţiu. Şi de cele mai multe ori sunt nişte valori relative, convenite de oameni, în scopul unei convieţuiri mai bună sau mai puţin bună sau poate în scopul folosirii unor unelte cu un grad de dificultate sporit pentru media oamenilor.
            Şi aici - subliniez – aspectul relativ de manipulator al valorilor pe care un avocat l-a dobândit, din momentul în care a câştigat titulatura de avocat. Spun că este relativ, pentru că la nivel de evoluţie – avocatul este acelaşi om, incapabil să formeze o societate fără hoţi, furturi, omoruri, etc. Din păcate!
            Situaţia este similară, şi în cazul judecătorului, şi a poliţistului … sunt puncte de sprijin ale societăţii, cu rol de corector în societate, însă fără capacitatea reală de a putea prevedea un eveniment de natură mai puţin benefică pentru un grup din societate sau chiar pentru societate ca întreg.
            Ce doresc să mai adaug, spre lămurirea subiectului atins mai sus, este că încercarea permanentă de a gândi în bani, este o reducere a capacităţii de operare a creierului şi implicit o involuţie a individului supus la „permanenta evaluare bănească”.
            Este necesar, să ne gândim la valoare - în lucruri, în cereale, în orice, numai în bani nu. Aspectul bănesc trebuie lăsat pe ultimul plan. Mai exact – numărarea banilor.
            Asta însă nu înseamnă să te limitezi la ceea ce ai nevoie. Poţi împrumuta de la vecinul care are scară, scara pentru 3 zile dacă vrei să zugrăveşti tavanul – spre exemplu. Identificarea uneltelor cu caracter valoric liber, sau a celor folosite – respectiv la mâna a doua!
            Şi un alt aspect – ceea ce nu mai este de folosinţă trebuie pus spre libera circulaţie – ca scule la mâna doua, pentru sau spre a fi folosite de altcineva aflat în trebuinţă de respectivul utilaj. Iar dacă omul care vinde mai vrea să îl şi ajute pe cumpărător să înţeleagă cum să folosească utilajul, este mai bine.
            Îmi aduc aminte de momentul până la 1989, când găseai să te împrumuţi la un prieten sau vecin de ceea ce aveai nevoie – că era pentru bucătărie sau necesar la casă, oamenii aveau un alt tonus. Şi aveau şi timp să socializeze!
            Acum suntem într-o atrofie generală!
            Şi mai avem un handicap! Nu mai putem să înţelegem acum cum de se girau oamenii unii pe alţii în faţa băncilor, pentru împrumuturi mari sau mici.
            Răspunsul este simplu! Am uitat să mai gândim în bunuri.
            Pierderea este mare! Iniţial, eu personal, credeam la momentul iniţial de după 1989 - deci la vremea aceea - „ce proşti suntem”! Credeam că puteam fi victimele sigure în faţa occidentului. Şi am devenit! Din latura opusă!
            Pentru că, noi românii, am preluat tradiţia bănească a occidentalilor. Şi ne pierdem ultima bucăţica de dumnezeire care este în poporul nostru. Această pierdere este ireversibilă, odată cu bătrânii noştri.
            Mai uşor vom trăi şi chiar mai aproape de Dumnezeu, dacă ne vom reconfigura singuri priorităţile. Şi mai ales dacă ne vom înţelege greşelile.
            A fi sau a avea, este totuna. Este ca şi când am nega că poţi mânca, fără să bei. Sau să bei fără mănânci! Este în firea noastră să armonizăm toate acestea. Problema apare când organizatorii cetăţii, se folosesc de bani, spre a ne micşora orizontul. 
               Suntem ca nişte copii, care operează cu puţine cuvinte, şi nu îşi pot defini prea multe stări. Pe măsură însă ce trece timpul, copilul devenit adult poate înţelege mai mult. Pentru că cuvintele ajută într-adevăr la separarea şi izolarea problemelor atât ca sursă cât şi ca ieşire!
              Poate că de asta, strămoşii noştri au început să se organizeze în grupuri din ce în ce mai mari - ajungând de la trib, la gintă. Doar pentru că, în comunitate viaţa este mai uşoară. Şi noi, cred că trebuie să redevenim o comunitate! Banii ne-au divizat mai mult decât orice alt concept vehiculat în scopuri pur şi simplu - sociale  sau pur şi simplu - economice.
                Dacă vă întrebaţi de ce am scris rândurile astea, răspunsul este simplu - pentru că suntem inoculaţi cu conceptul de criză, generată din cauza banilor utilizaţi mai bine sau mai puţin bine. Şi ca să ne apărăm de asta ar fi bine să ne aducem aminte, că trebuie să lăsăm Cezarului, ce este al Cezarului! Să rămână problema cezarilor, cum îşi organizează bogăţiile care oricum sunt relative, la fel de trecătoare ca marile imperii, care văzute din punctul prezent, par eterne. Însă, graţie exemplelor din istoria lumii, putem înţelege că şi romanii, şi otomanii, şi persanii nu au trecut testul eternităţii. Doar adevăratele valori pot avea parte de eternitate.
               Omenia poate fi eternă, fie pace, criză sau război! Şi poate fi şi a copiilor, copiilor noştri!

marți, 26 iunie 2012

Mică corectură pentru justiţia românească


            Am ceva timp de cand am facut un studiu asupra legii, la general. De unde şi până unde legea se justifică, şi de unde şi până unde legea este abuz.
            Am constatat în primul rând că avocaţii sunt nişte consumatori de lege, care nu pun în balanţă aspectul de justiţie – jus – juris – mai exact de îndreptare, pentru simplul fapt că ei trebuie şi sunt forţaţi să lucreze cu pârghiile existente, şi în spaţiul delimitat de lege. Culmea este că avocaţii nu sunt nici în categoria legislativă, nici în cea executivă! Şi asta în condiţiile în care ar fi cei mai în drept să clarifice legea destul de alambicată.
            Vin cu un exemplu practic: Sistemul comunist, confiscă o proprietate.
            Sistemul capitalist actual – nu sunt sigur că este capitalist, însă admit că există o libertate de mişcare cu diferenţe mari faţă de vechiul sistem comunist românesc – dă posibilitatea familiei în cauză să îşi recupereze proprietatea.
            Dar cum?
            Plăteşti o taxă de timbru, proporţională cu valoarea proprietăţii ce urmează a fi redobândită, (şi poate că şi un onorariu unei case de avocatură, şi un procent executorului judecătoresc).
            Şi aici este o mare scăpare a legii.
            Familia a pierdut proprietatea din cauza organizării statului. Familia pierde în continuare bani (banii – trebuie să subliniez, că sunt din bugetul familiei) tot din cauza organizării statului.
            Este normală o imputare financiară doar în cazul unei abateri de la prevederile legii.
            Să plătească vinovatul! Nu nevinovatul!
            În acest caz, reprezentanţii statului au greşit, ei trebuie să plătească. Dacă nu mă înşel, la nivel de stat, există prevederi de constituire de provizioane financiare, în scopul asigurării evitării unor situaţii de acest gen. Mai mult chiar în fiecare an, în bugetul de stat, există sume prevăzute cu destinaţia – despăgubiri.
            Iar la nivel de act de justiţie, taxarea asta, mi se pare mai mult decât un abuz. Judecătorului nu i se permite deschiderea unei cauze, dacă nu constată întocmite condiţiile de iniţializare – respectiv – achitarea taxei de timbru, proporţională cu valoarea bunului revendicat.
            Şi puteţi concluziona singuri domnilor procurori şi judecători, dacă părerea mea este sau nu cu valoare de adevăr.
            Nu avem de a face cu un abuz, al statului, asupra proprietarului? Şi pot spune că abuzul în cauză se repetă de două ori, asupra aceleiaşi familii.
            Dacă familia vine cu înscrisuri, din care rezultă că a deţinut bunul, este treaba statului să constate valoarea de adevăr a înscrisurilor.
            Iar pentru cazul, în care înscrisurile sunt false, este bine să fie stipulată o pedeapsă pentru cel ce încearcă să fraudeze statul.

joi, 21 iunie 2012

Statul şi moralitatea sa! (partea I)


            Darwin a avut dreptate când a spus ca omul se trage din maimuţă? Cred că da!  Pentru că omul preia şi acceptă foarte repede noţiunile generale propuse de societate. Imită lejer, în mod natural comportamentul promovat în filme, cărţi, ziare, televiziune.
            Pe vremea … până la 1989, în România cu un video puteai să îţi iei o casa! O casă care se vindea cu până în 40.000 lei. Un video putea depăşi suma asta. Am auzit şi de schimb o maşină pe un video. Dacie! Dar asta era produsul momentului … Salariul mediu al unui muncitor mediu, se aşeza în general cam la 2.000 de lei pe lună.
            Mulţi poate că îşi aduc aminte de asta ca întâmplare!
            Azi mă gândesc la cât a putut să ne limiteze comunismul, percepţia asupra muncii, asupra evaluării muncii, şi mai ales asupra celor trebuitoare traiului de zi cu zi!
            Asta era la momentul respectiv. Mai târziu am înţeles, că un video era o cale spre filmele necenzurate. Primirea unui mesaj, neobturat de sistem. Acelaşi film, văzut în reţeaua publică de televiziune sau cinematografică, avea lipsă momentele care pur şi simplu . erau considerate antisistem.
            Azi, se pare că lucrurile au evoluat din punctul acesta de vedere. Pe internet găseşti ce doreşti. Un video player a ajuns azi să se vândă cu un preţ conform costului
             Însă un venit mediu – căci nu mai putem folosi titulatura de muncitor, se aşază acum undeva spre 500/700 ron. Cu posibilităţi reale de trai mult diminuate. Mă gândesc la asigurarea hranei, a unui adăpost …
            Omul nu a învăţat mai mult. Nu a ajuns să fie un tip autonom, un suport al sistemului. Oare a cui este nereuşita?... Doar a individului care încearcă să se descurce, sau este şi a celor care promovează actualul sistem?
            De ce se luptă atât politicienii pentru funcţii de coordonare şi conducere atât timp cât lor li se fâlfâie de venitul mediu şi mai ales de individul care trebuie să trăiască din venitul mediu? Banii şi-i pot asigura proştii aştia de politicieni în multe alte feluri, mai simple şi mult mai puţin dezonorante … decât să îi ia din taxele pe care le plătesc cei de îşi rup oasele muncind la modul brut şi mai ales să nu îşi mai vândă familiile, aşa cum au făcut-o strămoşii români fanarioţi. Realitatea tristă este că aceşti „organizatori” nu ştiu să facă nimic, nu au nici un scop personal în viaţa lor politică. Lor le este foame! La un nivel colosal. Nu se satură dintr-o masă copioasă, alături de un partener, şi cu un adăpost.
            Pe lângă foame mai au şi o inerţie a obişnuinţei. Din care nu ies. Mare adevăr scrie în cărţi vechi că mai uşor îi este cămilei să treacă prin gaura acului, decât bogatului să intre în rai. Nu au capacitatea să schimbe datele problemei.
            Realitatea de cealaltă parte a barierei ridicată de omul politic - este că traiul muncitorului de 2012 este îngreunat. Accesul său la resurse – ca evoluţie – seamănă cu al indianului care a fost întâi scos din prerie, apoi, bătut, apoi mutat de acolo încolo, hăituit, până a ajuns în rezervaţie, unde deja avea năravul băuturii, învăţase să mintă ca un yankeu … Însă cu toate astea muncitorul are încă rolul de suport al sistemului propus şi susţinut de politicieni.
            Între comuniştii vechi, parveniţi din clasa muncitoare şi politicienii de azi, nu este nici o diferenţă. La fel scuipă pe bani, înainte să-i lipească pe fruntea lăutarilor. Cum ar fi să-i duci la operă, şi după ce-i crapă mintea de emoţie, sare să-i lipească o bancnotă pe frunte dirijorului, ca să aibă mulţumirea că a sprijinit cultura! Să fie şi el împăcat în felul său.
            Politicianul actual este doar un intermediar între finanţist şi muncitor.
            Analizând trecutul şi premisele viitorului putem concluziona cine va dispare pe cale naturală, şi cine va rămâne. În simbioza dintre parazit şi gazdă de multe ori intervine moartea.
            Şi scriu aceste rânduri fără să împart viaţa în stânga şi dreapta, sau în socialism si capitalism. Doar simplific!
            Cine şi de ce are dreptul să hotărască cum se folosesc resursele? Statul? Instituţia suprema care de fapt este un sistem în care legile se hotărăsc de nişte indivizi, aleşi ca urmare al unui efort financiar cu surse mascate. Iar aceşti indivizi nu fac decât să creeze legi cu dedicaţie, sub scuza că este o promisiune electorală. În acest sens – statul devine inutil sau chiar mai mult – pot spune că e un impediment în evoluţia umană.
            De ce?
            Doar pentru că promovează un sistem sclavagist evoluat (pot spune modern) mascat sub eticheta unei democraţii, în care se promovează ideea falsă că destinul este hotărât de populaţie. Iar dovadă am modificările şi reglementările Constituţiei, care nu sunt toate reuşite, dar – marele dar – sunt corectabile! Şi se scapă din vedere elementul esenţial – structura de bază – statul, prin care se colectează impozitele.
            De aceea această intituţie colosală, are nevoie de un control moral.
           

Sunetul! ... o cale spre inovaţie?


            Sunetul este o vibraţie.
            Însă este o vibraţie produsă la lovirea unui material. Sau este urmare a vibraţiei unei materii.
            Aş mai adăuga, că capacitatea unei alte materii de a rezona – respectiv de a recepţiona vibraţia – ţine nu atât de un aparat auditiv, cât de structura internă a materiei receptoare.
            Adică - dacă o structură lemnoasă are o vibraţie, poate rezona foarte bine tot cu o structură lemnoasă. Dacă este o structură metalică, poate rezona foarte bine cu o structură metalică. Şi tot aşa – legat de o structură ceramică, animală sau vegetală.
            De asta în universul nostru, avem capacitatea de a percepe vibraţiile create de materiile asemănătoare nouă.
            Perceperea realităţii este limitată de senzorii noştri, sau de organele senzoriale.
            Aşa cum ideea vibraţională a acestor cuvinte înşirate mai sus, pot părea neimportante, sau fără noimă pentru mulţi, totuşi vor fi câţiva oameni care vor percepe importanţa capacităţii materiei de a percepe o vibraţie. Şi mă refer exact la perceperea vibraţiei de către structuri identice sau măcar asemănătoare.
            O vibraţie creată de o structură, şi recepţionată de o altă structură este percepută în mod atrofiat. În materialul receptor vibraţia nu va regăsi aceeaşi armonie vibraţională.
            O conduită vibraţională caracteristică lemnului, nu se regăseşte în metal, sau cu atât mai mult în lichide.
            Şi în acest caz – pot sublinia că vibraţia – este manifestare în spaţiul comun, în acelaşi univers, în care se regăsesc aceste materii, însă va avea comportamente diferite caracteristice fiecărei materii.
            Mediul cât şi materiile ca structură, pot ajuta sau pot obtura vibraţiile.
            Acum pot lărgi noţiunea de vibraţie, de la sunet la mesaje. Şi mai adaug că mesajele pot fi trimise şi ca urmare a unor emoţii, în cazurile subiecţilor umani.
            În neuronul uman, se creează o vibraţie la comunicarea stărilor diverse către creier. În creierul uman – de asemenea, există vibraţie. Mai rămâne de analizat şi de creeat receptorul care poate primi vibraţia gândului, şi ulterior sistemul care să poată reprezenta în clar vibraţia recepţionată.
            Odată pus la punct un sistem complet de recepţie şi analiză, se poate trece la analiza materiilor existente în universul nostru, pentru a analiza tipuri de mesaje existente în lumea vie. Mesaje produse de materiile vii.
            Atfel cu puţină atenţie, putem analiza o persoană care are intenţii rele, şi de asemenea putem analiza intenţiile unei persoane. Dar acurateţe în observaţie se obţine doar având un material rezonant capabil să preia vibraţia cu toată amplitudinea sa.
             Şi toate astea, sunt posibile plecând de la armonia vibraţiei în ureche! Iar urechea nu este un organ aşa de simplu, cum pare ... atunci când te uiţi la pavilion.
           

duminică, 17 iunie 2012

De ce te poate salva visul!


            Cine ne-a configurat pe noi oamenii să uităm visul petrecut în timpul nopţii, sau de multe ori în ultima bucăţică de somn?
            Şi mai ales la impactul luminii pe retină? Se şterge visul imediat! Uiţi tot ce-ai primit în vis. De multe ori, visul prin care treci este o informaţie folositoare, o predicţie a unui moment important, sau al vreunui moment în care în viitorul apropiat ai parte de o emoţie mai puternică…
            Cunosc situaţii când cunoştinţe din jurul meu au primit în vis predicţii importante, legate de viaţa lor directă. Însă, fiind oameni, neobişnuiţi cu analiza viitorului ca fiind un potenţial trecut – deja, nu au dat atenţie la aceste mesaje.
            Nu o să exemplific aici, pe larg situaţiile în sine, pentru că unele din aceste persoane nu mai sunt azi printre noi, şi nu pot şti dacă sunt de acord cu o expunere publică a unei situaţii personale. Nu este normal să le tulbur liniştea!
            Însă, nu este nici o piedică să spun – atenţie la mesajele pe care le primiţi. Nu treceţi peste ele.
            Dacă aveţi momente de prezent, când aveţi sentiment de deja-vu, este bine să încercaţi dimineaţa să vă direcţionaţi privirea către o zonă puţin luminată, sau chiar să evitaţi lumina şi atunci când reuşiţi să descoperiţi că aveţi mesaj, să vă recapitulaţi visul avut în timpul nopţii/dimineţii,
            Eu cam atunci primesc mesaje … dar nu de nivel macro! … mici chestii legate de viaţa mea. Asta doar  - cred - pentru că sunt încă într-un stadiu egoist de existenţă!
            Poate mai sunt şi alţii în asemenea situaţii.
            Mesajele pot fi de forme multiple. De la conectarea directă a petrecerii evenimentului, până la simboluri. Nu ştiu şi nu pot eticheta care sunt forma mai avansată. Cred doar că, un copil are şanse mai mari să vadă un eveniment complet din viitor, pe când un adult are şanse mai mari să primească simboluri.
            Prefer copilul!
            Dar este posibil ca simbolurile să apară din cauza existenţei liberului arbitru, sau mai corect ca manifest al voinţei proprii.
            Diferenţa între liberul arbitru, Dumnezeu şi acceptarea destinului pentru unii nu există.
            Dumnezeu, sau marea conştiinţă, este forma supremă, de organizare a vieţii.
            Armonia gândurilor omeneşti se regăsesc în această conştiinţă. În întreaga sa structură – cu bune şi cu rele. Cum ar fi unii obişnuiţi cu yin şi yang.
            De asta putem accepta (crede) că prin moarte odată cu corpul omului nu se vor dizolva gradual – şi gândurile sale.
            După Dumnezeu, mă pot gândi la liberul arbitru!
            Mai exact la faptul că orice alegere aş face eu ca individ, alegerea este în întregime a mea, şi nu este influenţată de o terţă persoană sau entitate.
            Acceptarea destinului – nu este doar faptul că trebuie să fii de acord cu ceea ce ţi se întâmplă, ci şi acceptarea erorilor comise în planul liberului arbitru. Mai clar: să îţi ierţi şi să fii împăcat cu momentul în care deranjezi armonia conştiinţei. Din care oricum suntem parte!
            În momentul în care în destinul propriu, cineva caută să intervină prin decizii directe (de nivel financiar să zicem, sau de altă natură), este normal ca eu să pot spune stop.
            Acelaşi lucru, trebuie să îl poată face oricine.
            Principiul clasic românesc „capul plecat, sabia nu-l taie”, este un mod prin care, poţi accepta un destin controlat, în care liberul arbitru nu există.
            Acest fapt – limitează posibilitatea unei evoluţii normale sau naturale! Depinde unghiul din care se văd lucrurile. Natural – evoluţia personală a individului este firească.
            Degringolada din jur poate fi organizată.

duminică, 10 iunie 2012

Cetăţeanul nevotat!

   Am văzut că acum, în ţară, de votare se practică încă metoda cu - îmi dai poza de pe telefon în care ai prins cum pui ştampila pe partidul meu, îţi dau suma asta de bani!
   Un sfat, pentru această tehnică! Şi să satisfaceţi doleanţa cum trebuie ...
   Oameni buni, votaţi ce vreţi!
   Faceţi poza! Mergeţi acasă! Pe un calculator, modificaţi poza, şi faceţi poze după caz, şi pentru ăia, şi pentru ăilalţi! Le salvaţi în telefon, şi când vine politicianul, arătaţii poza! Vă luaţi banii!
   Şi nu vă uitaţi prietenii care merg şi ei la vot. Pregătiţi-i şi pe ei cum trebuie.
   Cam aşa merită să fie trataţi ăia care încearcă să cumpere votul. De ăia care pun banii pe un vot sunt sigur că nu-i doare de români! Ei au în spate grupuri care îi susţin cu ceea ce este necesar!
   Se impune măsura asta, din motive de selecţie naturală. Poliţia împreună cu Justiţia - la nivel de instituţie - nu rezolva deloc situaţiile astea.
   De asta, se impune o corecţie naturală!

duminică, 3 iunie 2012

Moneda! party sau pub?


            … de când aud de criză, am început să mă întreb dacă moneda – în general, este făcută în regim privat, sau dacă este făcută în regim public de băncile naţionale.
            Cum oare este posibil, ca în cazul în care ai la îndemână un sistem financiar complet – prin care bugetul se prevede, se execută şi se alocă (mai clar se cheltuie!), şi după ce ai cheltuit banii mai ai o pârghie de control, una de corecţie şi una de recuperare, să ai situaţii în care inflaţia scapă de sub control. Sau mai rău situaţii în care, tu stat eşti nevoit să te împrumuţi de la instituţii financiare externe sau interne.
            Dacă controlul ar fi real, iar preşedinţii cu tot cu guvernele respective, ar fi dedicaţi ţărilor pe care le reprezintă, nu cred că am putea discuta de situaţiile existente azi – legat de stări critice la nivel de bănci naţionale, la nivel de buget naţional.
            Aud de declaraţii diverse, făcute de economişti catalogaţi ca fiind specialişti de vârf, însă, mă uimeşte că în balanţa naţională, uită toţi dintr-odată, că moneda se emite în general în baza unor criterii, şi mai ales pe baza unor estimări.
            Sau ar trebui să fie astfel!
            Faptul că, moneda, azi are un comportament de tip loterie sau poker – 2 zile îi creşte valorea, 10 zile îi scade valoarea, de parcă este în piaţă, o legătură de verdeţuri, care a fost proaspătă, şi când s-a uscat, e normal cumva să aibă o modificare de valoare – mi se pare anormal.
            Pentru cei ce consideră moneda, o marfă (şi ar putea spune că e normal să aibă oscilaţii), le aduc aminte că prin funcţiile imprtante ale banilor există una de economisire şi tezaurizare, prin care fiecare subunitate din monedă are valoare. Nu doar moneda ca întreg.
            De asta încă odată, vin şi subliniez: Moneda este elaborată în regim public, şi în momentul în care are oscilaţii, cineva din sistem se foloseşte de acei bani în regim privat. Prin această folosinţă, se produc întârzieri în sistem, cu efect pe piaţă. Se întârzie circuitul bani-marfă-bani.
            Fiecare întârziere, se cumulează. Nu doar ca timp ci şi valoric.
            Azi nu cred că este o problemă valoarea care practic este furată.
            Azi cred că rămâne doar problema timpului nefolosit.
            De ce?
            Consumăm diverse resurse din inerţie, constant, însă, nu ne mai ocupăm timpul cu crearea de resurse noi.